George este instructor de fitness și de cycling. Genul de instructor rău, dar rău spre binele celui din fața lui, genul de instructor care te face să vrei să vii mai bun și mai puternic în fiecare zi.

Până acum două săptămâni, George a fost omul care reușea să te facă să pedalezi o oră întreagă, în ritm nebun, la 7 dimineața. Omul care a inspirat zeci de oameni să vrea să trăiască sănătos. Și să poată. Un tip activ și cu o teribilă poftă de viață, George a convins pe mulți că nu există limite atunci când îți pui ceva în minte. Imposibil nu există.

Astăzi, însă, George nu mai poate să fie așa. Nu mai poate să pedaleze, nu mai poate să fie în sală, nu mai poate să fie activ, nu mai poate să fie el. Viața nu-i mai aparține, dar nu vrea să renunțe.

În iarna lui 2015, George a fost diagnosticat cu cancer testicular. Avea 36 de ani. Ziua în care a aflat că are cancer nu l-a marcat în vreun fel. Am cancer, OK, mă operez și mă fac bine. Primul an, aproape că nu a băgat boala în seamă deloc. Apoi a început să fie din ce în ce mai greu să se poarte ca și cum cancerul nu era parte din viața lui. După doi ani de chimioterapie și două intervenții chirurgicale, cancerul s-a extins, iar șansa lui este acum un tratament în străinătate. Tratament care, însă, costă mult.

„Cât des plânge un bărbat bolnav de cancer?”, l-am întrebat pe George.

„Oh, n-ai idee! M-am considerat toată viața o persoană puternică, dar, de fapt, sunt un bărbat care plânge mult. Plâng și la filme, dar, bineînțeles, pe ascuns. Din cauza bolii însă am plâns de nenumărate ori. Am avut multe căderi, cel puțin în ultimele luni. Sunt prea tânăr ca să plec”, spune George. Tușește mult. Minute în șir. Face multe pauze când vorbește, ca să încerce să respire. Inspir. Expir. Inspir. Expir. Ca la sală, la antrenament. Doar că acum stă pe canapea, acasă, nu face nici un efort și îi este foarte greu și să respire.

George a mers dintotdeauna la medic, genul de om care se duce la spital chiar și pentru o zgârietură mai mare. Cancerul l-a descoperit în faza incipientă, așa că și tratamentul l-a început din timp. Doar că vindecarea nu a venit, ba din contră.

În februarie 2017, când spera să primească vestea retragerii monstrului, a fost mai rău decât în cele mai sumbre previziuni. Când a mers la control și își doreau, atât el, cât și medicul, să aibă vești bune, corpul lui să fie „curat”, testele imagistice au scos la iveală opusul. „Cel mai grav este că se extinde și se tot extinde în timp ce fac tratament. E un cancer ciudat cel de care sufăr. Îl elimini dintr-un loc, apare înalt loc, îl elimini de acolo, apare imediat dincolo. Dar nu vreau să abandonez lupta.”

„Mai aveți de trăit între 6 și 12 luni”, i-a spus un medic oncolog. Scurt pe doi, în față, fără ocolișuri. „Am murit puțin. Încerci să fii puternic, să-ți spui că poate nu a vrut să zică asta, sau poate nu ai auzit bine. Încerci să te ții tare, dar e greu. Și mereu te întrebi ce ai făcut greșit, de ce tu? De ce tocmai tu?”

În momentul de față, oncologul care l-a tratat pe George a făcut tot ce a putut, tot ce a ținut de el. dar George nu poate să accepte asta, nu e drept să accepte să expire termenul. Nu e drept și nu e în firea lui să stea pe canapea și să aștepte să curgă nisipul din clepsidră.

De două săptămâni, George nu mai poate face nimic. Nu mai poate face aproape nimic din ce îi place, nu mai merge la job – la sală (este instructor de cycling la World Class România), nu mai iese din casă. Abia poate merge dintr-o cameră în alta, prin casă, iar după ce ajunge din punctul A în punctul B trebuie să se oprească și să respire. Durerile sunt crunte și sunt prezente mereu. Din caza lor, a tusei și a gândurilor, nu mai poate dormi. Iar dacă, într-un final, adoarme, nu se poate odihni. Mereu se întreabă dacă va prinde răsăritul. Și dacă îl prinde pe cel de mâine, oare va mai fi altul?

Cu cancerul e ca la loterie, spune George. Câștigi sau nu câștigi, trăiești sau mori. „Îmi doresc din tot sufletul să strâng bani pentru tratamentul și transplantul pe care pot să le fac la o clinică din Israel. Nu pot înceta să lupt, chiar dacă, probabil, e ultimul tratament pe care voi apuca să-l fac. Am nevoie de ajutor și nu mi-e rușine să-l cer. Am nevoie de 77.000 de euro plus încă 14.000 fiindcă nu am un donator.”

„Ce-ți mai dorești, George?”, l-am întrebat. „Nu mi-am făcut o listă cu ce îmi doresc să mai fac până... Nu vreau să-mi fac o astfel de listă. În momentele astea încerc doar să fiu tare și să ascund toată suferința mea față de familie, de prieteni, de cunoscuți. Încerc, dar e din ce în ce mai greu.” Plânge și tușește în același timp.

Îi lipsește viața lui de dinainte de diagnostic, îi lipsesc oamenii de la sală, îi lipsesc orele de cycling din zori. Îi lipsește totul. Dar ar fi un laș să nu lupte până la capăt, cu toate puterile, așa cum făceau și clienții lui – pedalau până la sfârșitul orei, chiar și când credeau că nu mai pot. Pentru George.

Astăzi rolurile s-au inversat. E rândul lui George să pedaleze până la capăt. Dar are nevoie de ajutor.

Ajută-l pe George Siea să pedaleze până la capăt. Poți dona în contul lui, deschis la Unicredit Bank, prin Fundația Renașterea, cu mențiunea pentru George Siea:

Cont în lei: RO22BACX0000000031173005